Visele dispar când ne trezim, iar visurile atunci când nu mai credem în ele

La finalul facultății aveam un avânt incredibil și credeam că lucrurile vor merge foarte lin și că în scurt timp voi ajunge acolo unde-mi doresc.

De fapt, urma să înțeleg că realitatea era ușor diferită. Nu în sensul incapacității de a realiza ce visam, ci că 16 ani de școală nu m-au pregătit pentru asta, iar la momentul acela a trebuit să mă înscriu la „școala vieții”, să înțeleg ce înseamnă vânzările și antreprenoriatul, să înțeleg că acei clienți ideali care ajung în portofoliu sunt unul la câteva zeci, iar a ține un buget, personal sau al firmei, este un lucru al naibii de dificil. Și, în general, să ai grijă de propriul fund este ceva care presupune muncă.

Trecusem și prin niște schimbări în plan personal, perspectiva de afaceri nu era foarte roz, cred că am avut parte sau cel puțin am fost la marginea unei depresii, însă mulțumită unui om extraordinar am început „să ies din groapă” - mi se pare cea mai bună metaforă când îi povestesc ce a însemnat ea (și înseamnă) pentru mine de mai bine de doi ani încoace.

Dar care-i treaba cu visurile?

Am înțeles după atâția ani că oamenii chiar sunt capabili să facă orice își propun dacă urmează un principiu simplu: persistența.

De cele mai multe ori, ne pierdem în iureșul creat de societate fără a ne mai urma propria chemare. Poate nici măcar nu avem șansa să o descoperim vreodată, ceea ce este și mai dureros. Ajungem, la 30-40-50 de ani și ne uităm în urmă și ne întrebăm cum a trecut viața pe lângă noi.

Cred că singurul lucru care ne împiedică să ne atingem visul este că renunțăm prea ușor. De la cele de ordin mic și personal, să slăbești câteva kilograme sau să dormi mai mult, până la cele mai mari și profesionale, să fondezi o companie de succes sau să atingi un anumit număr de zerouri în cont.

Secretul este să păstrezi flacăra vie. Eu știu că voi face design toată viața și că asta mă va pune pe harta și în istoria lumii. Mai am foarte mult de învățat și de crescut, însă indiferent de ce opinii am auzit în jurul meu și de ce detractori (hateri în română, da?) plini de recomandări am întâlnit, am crezut că asta este calea și că voi răzbi într-un final.

Mulți uităm să mai visăm. Asta este problema. Punem interesele altora pe primul loc și noi ajungem să fim luați de un val care nu ne reprezintă neapărat.

Articolul acesta se leagă și discursul lui Doru Trăscău, vocalul The Mono Jacks, pe care l-am văzut vinerea trecută (30.06.17) la CreativeMorningsBUC (probabil o să apară înregistrarea curând, așa că sigur voi mai avea un articol despre asta).

Ce m-a marcat foarte mult a fost determinarea lui. A făcut orice pentru a produce muzică. Chiar dacă a avut nevoie de un job, după program făcea muzică. Chiar dacă trebuia să plece în Italia pentru a lucra cu un prieten foarte bun și când se terminau banii revenea în țară. Chiar dacă nu are timpul „normal” pentru familie, are o soție înțelegătoare și care îl susține.

Cel mai mult mi-a plăcut momentul în care a povestit că la un interviu la începuturile AB4 a spus că vor câștiga un premiu MTV, iar reporterul s-a ținut cu greu să nu râdă. Au reușit. Acum, își dorește un Grammy cu The Mono Jacks. Sunt convins că îl vor lua.

Așadar, lucrați bucată cu bucată la construcția voastră aspirațională și vă garantez că o veți realiza. 

Cereți ajutor și oferiți ajutor. Păstrați-vă optimismul și împărtășiți bunătate în jurul vostru. Învățați ceva nou în fiecare zi.

Închei articolul cu un clip despre o campanie a celor de la Heinken. Nu are nicio treabă partea comercială aici, doar povestea. Chiar dacă sunt șanse mici să sară Heineken cu fonduri sau resurse pentru visul vostru, cheia pe care vă invit să o vedeți în clip este aceea că de cele mai multe ori nu visăm lucruri imposibile, ci chiar treburi de bun-simț care ne-ar face fericiți pe viață, însă dintr-un motiv sau altul uităm să mai visăm la un moment dat. Și așa ajungem peste ani și ani cu un mic regret în privire și spunem: „ah, ce mult mi-ar fi plăcut să...”